Anxietatea, o legitimă apărare

< > / 01.10.2019

Anxietatea, una dintre cele mai elementare emoții...
Nu numai că este experimentată de toți oamenii, ea poate fi întâlnită la toate speciile de animale chiar până la vietățile marine. Experiențele anxietății variază foarte mult prin severitatea lor, de la o ușoară neliniște până la manifestări extreme precum teroarea sau panica.

De asemenea, acestea pot varia și prin lungimea episoadelor manifestate, ele putând fi trecătoare sau extinse chiar pe lungimea unei zile întregi. În timp ce anxietatea, prin natura și definiția ei, este o senzație neplăcută, ea nu este premergătoare unei afecțiuni sau manifestări patologice.
Nu există o persoană care să nu fi experimentat un anumit grad de anxietate fie că vorbim despre sentimentul de dinaintea unui examen, sau sentimentul generat de auzul unor zgomote ciudate atunci când ne aflăm singuri noaptea în casă.
Mai puțin cunoscut este că senzațiile precum amețelile extreme, vederea petelor și estomparea vederii, amorțelile și furnicăturile, rigiditatea musculară și manifestările respiratorii care se extind până la sufocare pot fi, de asemenea, o parte a anxietății.
Când apar aceste senzații și nu le putem determina cauza, atunci anxietatea poate escalada până la niveluri de panică, întrucât aceste manifestări pot fi lesne asociate cu ceva patologic.
Anxietatea este un răspuns prompt în fața pericolelor sau amenințărilor. Din punct de vedere științific, anxietatea manifestată pe termen lung sau scurt este privită ca și răspunsul de „luptă sau fugă". Este denumită în acest fel pentru că toate efectele sale vizează fie pregătirea pentru luptă, fie fuga de pericol, obiectivul principal al anxietății fiind protejarea organismului.
Anxietatea se manifestă prin intermediul a trei sisteme separate - determinarea acestora fiind importantă deoarece oricare dintre ele poate fi cel principal pentru un individ.
Cele trei sisteme:
Sistemul mental - care include sentimentele reale ale nervozității, anxietății și panicii generând gânduri
precum "Ceva este în neregulă"...
Sistemul fizic - prin care sunt exprimate toate simptomele, cum ar fi amețelile, transpirațiile, palpitațiile, durerile în piept sau lipsa de aer...
Sistemul comportamental - care include manifestări subiective ca urmare a distresului psihic, precum bătăile din picior, comportamentul evitant sau alte comportamente ale încordării nervoase.
În atacurile de panică, sistemul fizic devine cel mai important, aceste simptome fiind cel mai adesea asociate cu stări patologice.
Când un pericol este perceput sau anticipat, creierul trimite semnale către o secțiune a sistemului nervos numită sistemul nervos autonom.
Sistemul nervos autonom are două subsecțiuni sau ramificații numite sistemul nervos simpatic și sistemul nervos parasimpatic, acestea fiind cele două ramuri ale sistemului nervos care sunt direct implicate în controlul nivelurilor de energie ale corpului și în pregătirea sa pentru acțiune. Prin urmare, sistemul nervos simpatic cuprinde mecanismele de luptă sau fugă, în timp ce sistemul nervos parasimpatic are rolul de a readuce corpul la starea sa inițială.
Un aspect important este acela că sistemul nervos simpatic tinde să fie în mare parte
un sistem ce răspunde la stimuli printr-un mecanism de tipul “totul sau nimic”.
Atunci când acesta este activat, toate componentele sale oferă un răspuns conform. Cu alte cuvinte, fie toate simptomele sunt experimentate, fie nu există simptome deloc.

Se întâmplă foarte rar ca schimbările să apară într-o singură parte a corpului, acest lucru explicând de ce majoritatea atacurilor de panică implică mai multe simptome și nu doar una sau două.

Unul dintre efectele majore ale sistemului nervos simpatic este faptul că eliberează două substanțe chimice numite adrenalină și noradrenalină ce sunt folosite ca mesageri de către sistemul nervos simpatic pentru a continua activitatea, astfel încât odată cu stimularea sa, și reacțiile sale vor fi din ce în ce mai accentuate, și implicit și simptomele pe care le resimțim.

Activitatea sistemului nervos simpatic poate fi stopată prin două mecanisme:
Primul implică distrugerea mesagerilor chimici (adrenalina și noradrenalina) de către organism, și al doilea, prin acțiunea sistemului nervos parasimpatic ce are efectele opuse sistemului nervos simpatic, restabilind sentimentul de relaxare.
Este foarte important să realizăm că, în cele din urmă, organismul va atinge un maximum al răspunsului de luptă sau fugă și va activa sistemul nervos parasimpatic pentru a restabili relaxarea. Cu alte cuvinte, anxietatea nu poate continua pentru totdeauna, și nici nu va degenera în efecte posibil dăunătoare. În această situație, sistemul nervos simpatic funcționează ca un mecanism de protecție încorporat ce suprimă efectele sistemului nervos parasimpatic, prevenind astfel suprasolicitarea organismului.
Activitatea în sistemul nervos simpatic produce o creștere a ritmului cardiac precum și a forței bătăilor inimii.
Acest lucru este vital pentru pregătirea organismului pentru acțiune deoarece contribuie la accelerarea fluxului sanguin, îmbunătățind astfel distribuția de oxigen în țesuturi și eliminarea substanțelor de excreție.
Pe langa activitatea crescută a miocardului, există și modificări în ceea ce privește fluxului sanguin.
Sângele este redirecționat din locurile în care nu este necesar (prin vascoconstricție) și trimis spre locurile unde este nevoie de un volum mai mare sânge și oxigen (prin vasodilatație). De exemplu, sângele este îndepărtat de la nivelul pielii, degetelor de la mâini și de la picioare. Acest lucru este util deoarece, în situația în care organismul este atacat și rănit în vreun fel, este mai puțin probabilă o hemoragie ce se poate finaliza cu deces. Prin urmare, atunci când experimentăm anxietate, pielea pare palidă, temperatura scade în extremități și uneori ne putem confrunta cu amorțeli și furnicături. În schimb, cantități mari de sânge sunt mutate în mușchii mari, cum ar fi coapsele și bicepșii, aceștia ajutând organismul să se pregătească pentru acțiune de orice fel.
Răspunsul la luptă sau fugă este asociat și cu o creștere a vitezei și profunzimii respirației.
Acest lucru are o importanță evidentă pentru apărarea organismului, deoarece țesuturile trebuie să obțină mai mult oxigen în eventualitatea unei situații de criză. În același timp, consecințele acestor modficări respiratorii pot să includă și senzația lipsei de aer, sufocare și chiar dureri sau senzație de constricție toracică Un efect secundar al acestor modificări, mai ales în situația în care nu este necesară nicio activitate, este faptul că aportul de sânge către creier poate fi mai redus.
Dacă răspunsul de luptă sau fugă pregătește organismul pentru acțiune - fie pentru a ataca, fie pentru a alerga - nu este surprinzător faptul că provocările copleșitoare asociate cu acest răspuns sunt cele care adesea generează agresiune și dorința de a evada, oriunde am fi.

Când acest lucru nu este posibil (din cauza constrângerilor sociale), aceste reacții sau tendințe vor fi manifestate prin comportamente ce exprima fizic distresul și frustrarea, cum ar fi bătăile din picior, limbajul corporal sau agresiunile verbale, ele fiind expresia suprimată a sentimentelor de captivitate sau vulnerabilitate.
Un alt efect este schimbarea imediată și automată a atenției - redirecționate în
împrejurimi pentru a determina potențiala amenințare.
Este foarte dificil ca focusul principal și concentrarea să fie păstrate pe sarcinile zilnice și viața de zi cu zi, atâta timp cât există o stare de anxietate. De aceea, oamenii care se îngrijorează adesea sau sunt anxioși, pot avea dificultăți de concentrare și probleme cu memoria. Aceasta este o parte normală și importantă a răspunsului de luptă sau fugă, deoarece scopul său este acela de a ne distrage de la activitățile normale și a ne extrage din calea unui pericol.
Uneori, în cazul în care o amenințare evidentă nu poate fi găsită, majoritatea oamenilor nu pot accepta să nu aibă nicio explicație pentru ceva...
De aceea, în multe situații, atunci când oamenii nu pot găsi o explicație pentru senzațiile lor, își modifică perspectiva de gândire de la exterior către interior pentru a găsi eventuale justificări. Cu alte cuvinte, chiar și dacă absența unui pericol real poate determina o reacție de anxietate, concluzia la care poate ajunge individul este că ceva poate fi în neregulă cu el, și nu cu circumstanțele în care se află.
În această situație creierul inventează o explicație personalizată pentru senzațiile neplăcute pe care le are, pentru a ajunge la niște concluzii mai ușor de înțeles.
Toutuşi, nu putem să nu ne punem întrebarea, cum se aplică toate acestea în cazul atacurilor de panică?
La urma urmei, de ce ar trebui să fie activată reacția de luptă sau fugă în timpul atacurilor de panică, din moment ce nu există niciun element real amenințător?
În urma unei cercetări ample, persoanele ce suferă atacuri de panică sunt speriate (adică, ceea ce le cauzează panica) de senzațiile fizice propriu-zise ale răspunsului de luptă sau fugă.

Astfel, atacurile de panică pot fi văzute ca și un set de simptome fizice neașteptate, și, mai apoi, ca și un răspuns de panică în anticiparea simptomelor de frică.
Anxietatea este cunoscută științific ca și răspunsul luptă sau fugă, întrucât scopul său principal este acela de a proteja organismul de pericole. Acest răspuns asociază adesea o serie de schimbări fizice, comportamentale și psihice. Foarte important este că, odată ce pericolul a dispărut, multe dintre aceste schimbări (în special cele fizice) pot continua cu o inerție proprie, din cauza mecanismelor de învățare și adaptare și a altor modificări ce se desfășoară pe termen lung.

Atunci când simptomele fizice apar în absența unei explicații evidente, oamenii pot interpreta greșit reacțiile ce vin ca răspuns în urma anxietății, putând să le pună pe seama unor probleme fizice sau psihice grave. În acest caz, senzațiile în sine pot deveni adesea exacerbate și amenințătoare, declanșând din nou întregul răspuns de luptă sau fugă.